Ioana Ilie
|
April 27, 2021
Views and Vibes LGBT Eugen Jebeleanu
„Încerc să păstrez o doză de onestitate între ceea ce fac artistic și ceea ce sunt. Nu aș putea face altfel, pentru că ar însemna să mă trădez pe mine.”


Prima jumătate a anului ne aduce lansarea filmului de debut al lui Eugen Jebeleanu, „Câmp de maci/Poppy Field”, și o premieră a spectacolului la care regizorul lucrează în prezent la Teatrul German de la Timișoara. Am stat de vorbă cu el despre felul în care propriile căutări identitare se reflectă în proiectele sale artistice și despre cum poate arta să se apropie într-atât de mult de public, încât să devină un domeniu de primă necesitate.


Mi-aș dori să ne povestești, pentru început, cum ți-ai descoperit identitatea gay și care au fost pentru tine etapele semnificative ale acestui proces.

Cred că în adolescență am simțit prima dată faptul că eram atras de băieți, pe la vârsta de 13-14 ani, iar în liceu atracția asta s-a accentuat. Nu vorbeam cu nimeni despre ce simțeam, evident, pentru că mă gândeam că e o problemă, că e ceva anormal. Credeam despre mine că sunt singurul din lume care trăiește asta pentru că nu aveam foarte multe informații despre ce înseamnă să fii gay și nu cunoșteam pe nimeni într-o situație similară. Abia când am ajuns în lumea teatrului, am cunoscut câteva persoane cu o identitate gay neasumată public, dar care măcar îmi confirmau că există și alții ca mine în jur. Prima dată, însă, când am avut și o poveste, o întâlnire, o aventură cu un băiat, a fost mai târziu, pe la 19 ani. Până atunci am trăit în negare și culpabilitate. Speram că e doar o perioadă, că va trece, că o să apară o schimbare la un moment dat, însă nu s-a întâmplat. Așa că am încercat să accept cine sunt și să găsesc o modalitate de a mă simți fericit cu identitatea asta a mea. Ca pentru mulți alții, însă, nu a fost deloc ușor. Primii oameni cu care am vorbit despre asta au fost câțiva dintre prietenii mei, colegi de la facultate, când eram deja student la actorie, la UNATC. Au fost deschiși, au înțeles și nu s-au îndepărtat. Odată ce mi-am asumat cine sunt și le-am dezvăluit asta și lor, am simțit nevoia să vorbesc și cu familia mea. Cam tot pe atunci l-am cunoscut și pe Yann, la Londra, iar momentul acesta este evocat și în spectacolul „Căpcăuni/Ogres”, despre care mi-ai spus că l-ai văzut la Odeon. Ne-am întâlnit într-un bar din cartierul Soho și de atunci am rămas nedespărțiți. Pentru mine era și prima dată când mergeam într-un club gay și s-a întâmplat că atunci când am plecat din club, ținându-ne de mână, cu gândul să ne plimbăm pe malul Tamisei, nu am mai ajuns, pentru că au apărut niște tipi în spatele nostru care au început să ne înjure să ne dăm drumul la mâini. Am avut norocul că a apărut un taxi și ne-am urcat în el, dar nu am mai ajuns să ne plimbăm, cum ne doream, pe malul Tamisei. Însă anul trecut, înainte de pandemie, am revenit în locul întâlnirii noastre, după zece ani de relație, și am putut să ne plimbăm și pe malul Tamisei. Cu toate astea, cred că și pentru mine și pentru el a rămas cumva amprenta asta a agresiunii verbale pe care am trăit-o. A fost doar atât și foarte bine că a fost doar atât, dar chiar și așa, a rămas o formă de spaimă, de stânjeneală și poate de dificultate în a ne ține de mână pe stradă și în a ne afișa iubirea în public în general. Dar ca să mă întorc la familie, cum spuneam, odată ce l-am întâlnit pe Yann am vorbit cu mama și cu fratele meu, și, chiar dacă la început a fost și pentru ei destul de greu să înțeleagă, să accepte, să trăiască cu asta, au avut o deschidere foarte mare față de mine. Știau că e vorba despre fericirea mea, despre libertatea mea, despre identitatea mea și că îmi doresc să fiu cine sunt, adică să trăiesc în adevăr și nu în minciună. Mă bucur foarte tare că am o familie care poate să asculte și să înțeleagă, că am reușit să trec peste barierele pe care le aduce faptul că sunt diferit și că am ajuns, până la urmă, să fiu împăcat azi cu cine sunt.


Ai pornit de la negare și culpabilitate și ai ajuns să vorbești deschis despre orientarea ta sexuală în fața publicului la Gala Uniter. Ce anume crezi că te-a ajutat în asumarea identității tale și în această împăcare cu propria persoană despre care vorbești?

Pentru mine, faptul că am făcut teatru a fost primul lucru care m-a ajutat în a înțelege mai bine homosexualitatea. Vedeam în jurul meu și alți oameni gay, iar asta îmi dădea o oarecare încredere și, în plus, în mediul artistic m-am putut bucura de o altă formă de deschidere din partea oamenilor pe care i-am întâlnit, lucru valabil de altfel și azi. În mod evident, pe lângă teatru în sine și tot ce am văzut în teatru, m-a ajutat mult faptul că am avut o familie care m-a înțeles, faptul că sunt cu Yann de atâta vreme, faptul că trăiesc în Franța, și faptul că încerc să păstrez această doză de onestitate între ceea ce fac artistic și ceea ce sunt. Nu aș putea face altfel, pentru că ar însemna să mă trădez pe mine. Odată ce am început să regizez și să aduc în spectacolele mele subiectul ăsta, mi-am dat seama că a apărut ca o necesitate absolut organică. Era evident pentru mine că despre asta trebuie să vorbesc, pentru că asta era realitatea cu care mă confruntam. Trăiam o luptă cu mine și cu societatea în a mă accepta și a-mi găsi locul. Prin spectacolele pe care le-am făcut am reușit să înțeleg mai bine cine sunt, cum pot să trăiesc cu această identitate și să găsesc în ea o formă de libertate. Și discursul de la Uniter, despre care ai amintit, tot ca o reacție organică la proiectele mele a apărut, pentru că ar fi fost total nedrept față de mine să vorbesc despre identitatea mea sexuală în spectacolele mele și să nu o fac în momentele în care apar eu cu vocea mea pe scenă. Și cred că a mai fost ceva care m-a impulsionat în direcția asta a onestității. În perioada gimnaziului, când toți trăim cu foarte multe frici, când suntem într-o mare dilemă în legătură cu tot ceea ce vom deveni, am avut vreo doi ani, chiar înainte de liceu, în care am fost victima bullying-ului. Am trăit această experiență din cauza feminității mele, din cauza faptului că eram dansator, din cauza faptului că eram în corul școlii, de fapt din cauza faptului că aveam foarte multe înclinații artistice. Și a fost destul de greu atunci, poate cel mai greu, pentru că nici nu știam ce sunt, nici nu înțelegeam, iar motivul bullying-ului era tocmai identitatea mea sexuală pe care la momentul acela nu o acceptam. Mă închideam în mine și refulam practic toată această durere în dans. Mă concentram la școală pe ce ținea de cursuri și materii, în pauze încercam să mă ascund pe cât posibil pentru a nu fi ținta hărțuirii, iar odată ce ieșeam pe poarta școlii reușeam să mă deconectez. Cred că această experiență a avut un cuvânt de spus mai târziu, când, după câțiva ani, mi-am dezvăluit și asumat identitatea sexuală. Pentru că nu voiam să mă întorc la o formă de hărțuire tacită și nu voiam să mă repun în poziția asta în care să-mi fac rău mie însumi. Am preferat să dezvălui cine sunt, să știu pentru ce sunt „vinovat” și să mă confrunt cu insultele pe care le-aș fi putut primi. Interesant a fost că în momentul în care am spus cine sunt prietenilor și colegilor, doza de suspiciune și de bârfă din jurul meu s-a estompat foarte mult. Când confirmi în felul ăsta direct și brutal, fără să mai fie un secret, identitatea ta sexuală nu mai e un subiect de discuție și este un moment foarte eliberator. Plus că, de când am afirmat cine sunt, oamenii care sunt împotriva felului meu de a fi nu mai ajung la mine, nu prea mai am acces la atitudini homofobe, se mai filtrează. După discursul de la Uniter e adevărat că am primit niște mesaje de ură pe messenger, însă am preferat să le dau la o parte și să nu răspund, pentru că am vrut să păstrez ce a fost frumos de acolo. Sunt mult mai importante mesajele de apreciere și susținere pe care le-am primit, unele au fost chiar extrem de emoționante. Inclusiv cele primite de la oameni care se găsesc în dificultatea asumării identității lor și care mi-au spus cât de important a fost pentru ei să mă audă vorbind deschis despre homosexualitate.

Cum se reflectă identitatea ta în proiectele artistice pe care le dezvolți?

Dacă ar fi să aleg o temă care să unească toate proiectele la care am lucrat ca regizor până acum cred că asta ar fi, identitatea. Fie că e sexuală, fie că e de gen, fie că vorbim despre naționalitate sau despre etnie, identitatea în toate formele ei. Iar de aici pornind, ce mă interesează foarte mult în munca mea, atât cu actorii în direcția de joc, cât și din punctul de vedere al tematicilor alese și al felului în care acestea chestionează ceva din societate, este opoziția dintre poziția de victimă și cea de călău. Încerc să pătrund în mecanismele fundamentale ale oamenilor pentru a afla de ce unii oameni se trezesc cu dorința de a agresa niște homosexuali, cum se întâmplă în „Căpcăuni/Ogres”, de ce băiatul din „20 noiembrie”, după textul lui Lars Noren, pe care l-am lucrat la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, ajunge să se sinucidă din cauza sistemului educațional, de unde vine revolta pe care o vedem în „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”. Eu cred că mulți dintre noi suntem, în momente diferite ale vieții, și pe partea victimei, și pe partea călăului și încerc să aflu, fără a deculpabiliza, cum putem face pentru a nu mai ajunge în asemenea poziții. O altă temă care cred că se regăsește în mai toate proiectele mele, inclusiv în teza de doctorat la care lucrez, este constrângerea, fie că vorbim despre cea dată de tematica spectacolelor, fie că vorbim despre cea estetică, fie că vorbim despre cea economică. De exemplu, în primii ani de teatru independent, constrângerea economică a fost, practic, un motor al creativității mele. Am încercat să iau precaritatea din teatrele la care am lucrat, Green Hours și unteatru, ca pe o provocare, și să încerc să dezvolt un concept plecând de la lipsurile financiare pe care le aveam. Mai departe, vorbesc mult în spectacole despre minorități și despre constrângerile specifice pe care acestea le întâmpină. Fără a fi ceva forțat, unele dintre temele abordate revin. Homosexualitatea, de exemplu, revine destul de des, nu doar ca temă, ci și ca prezență a unor povești, fie în spectacole, fie chiar și în „Câmp de maci/Poppy Field”, filmul pe care urmează să-l lansăm anul acesta și în România. De fiecare dată când pornesc la un nou proiect îmi spun că poate de data asta nu o să aducă în discuție homosexualitatea, homofobia sau discriminarea de orice fel, însă e cumva mai puternic decât mine. Poveștile ajung la mine și se impun cumva de la sine. Iar asta se întâmplă pentru că nu mă interesează să fac artă doar de dragul artei, mă interesează să fac un teatru și un cinema care să aibă o conexiune reală cu preocupările societății de azi.


Apropo de azi, cum te-ai adaptat ca artist la contextul actual și unde putem să vedem proiectele tale anul acesta, dacă luăm în calcul un scenariu pozitiv al crizei pe care tocmai o traversăm?

A fost și pentru mine o perioadă destul de complicată, ca, probabil, pentru toată lumea, în care am simțit pentru prima dată sentimentul de frustrare care s-a instalat în mine și ca om și ca artist. Pentru că nu poți să duci până la capăt proiectele, nu poți să duci până la capăt ideile, totul e o proiecție într-un viitor incert, iar noile proiecte ale companiei în care lucrez cu Yann sunt cumva lăsate în aer. Am început să repet la un proiect nou la Teatrul German din Timișoara și este pentru prima dată când repet cu toate măsurile astea de siguranță sanitară. E destul de diferit și complicat, însă mi-am propus să le asimilez și să le integrez cumva în concepția regizorală pentru că fac parte din cotidianul nostru. Spectacolul este după un text de-al lui Fassbinder și vorbește cumva despre pandemie, în sensul că face o trimitere la imigranții români care au lucrat în această perioadă în condiții deplorabile în Germania și în alte părți, și sper că va avea premiera în prima parte a anului. Îmi doresc, totodată, ca „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba” să se reia atât în Franța cât și în România, unde sunt prevăzute anul acesta niște turnee, rămâne de văzut dacă vor rămâne valabile, și cel târziu până la mijlocul anului ar trebui să aibă loc lansarea filmului „Câmp de maci/Poppy Field”. Dacă mă gândesc la criza prin care trecem azi, cred că este nevoie cu atât mai mult ca teatrul și cinemaul să devină mai interesate de social, politic și educațional, tocmai pentru ca arta să devină și ea un domeniu de primă necesitate, și nu o ultimă preocupare a celor care gestionează pandemia. Eu tot spun asta, că teatrul și cinemaul, dacă reușesc să devină preludii pentru viață, pentru mine este o reușită, și-au atins scopul cumva. Dacă spectatorul se identifică cu ce se întâmplă pe scenă sau pe ecran, arta produce o trezire a gândirii critice, deci produce cumva o formă de schimbare socială. Mi-aș dori ca prin spectacolele și filmele pe care le facem azi să ajungem și mai aproape de public, într-atât încât arta să devină și ea esențială societății, iar în contextul pandemiei, să vină în plus și cu o doză de vindecare, ca un pansament eficient pentru ceea ce ne e dat în perioada asta să trăim.


Nu mă interesează să fac artă doar de dragul artei, mă interesează să fac un teatru și un cinema care să aibă o conexiune reală cu preocupările societății de azi.” //