Liliana Niculescu
|
April 27, 2021
Minunata lume nouă la sat
Departe de betoane și zgomotul orașului, trei femei își recapătă liniștea


În plină pandemie, sufrageriile noastre de apartament au devenit birouri și loc de entertainment, bucătăriile s-au transformat și-n săli de meeting și-n cantine, iar task-urile de birou au fost dublate, pentru părinți, de ore la școala online. Pentru mulți orășeni, chiar și pentru cei mai convinși orășeni, izolarea a fost grea. Doar eu știu de câte ori m-am uitat la balconul meu absolut minuscul, aglomerat cu flori, cutii și litiere pentru pisici, gândindu-mă unde oare ar putea să încapă măcar o imitație de birou, să simt o adiere de vânt cât de mică în timp ce răspund la mailuri, dau telefoane și mă uită Dumnezeu cocoșată într-un scaun. Vorbind cu prietenii, mi-am dat seama că doar cu ajutorul grupului nostru, piața imobiliarelor va cunoaște un avânt peste câțiva ani, pentru că fiecare, fără excepție, vrea să își cumpere o casă la țară. Nu contează unde e țara asta, aer curat să fie. Sentimentul de „stat în cutie” nu a fost niciodată atât de puternic, cel puțin pentru mine, iar 2020 m-a făcut să mă gândesc serios la posibilitatea unei investiții. Și nu doar pe mine, pentru că ultimii ani au însemnat o migrare serioasă din urban în rural. Potrivit statisticilor INS, în jur de 80.000 – 100.000 de oameni fac pasul ăsta anual, fie că vorbim de persoane ieșite la pensie sau tineri care nu mai suportă îngrămădeala orașelor. 

2020 a însemnat pentru Raluca Popa, programator freelancer, aer de munte și vecini care i-au dăruit murături și gemuri făcute în casă. „În martie, când s-a închis tot, am zis că înnebunesc. Chiar dacă viața de freelancer presupune lucrul de acasă, eu doar acasă nu lucram, mergeam în cafenele, la terase, în parc, munca în aer liber mă face mult mai productivă. Cum în garsoniera mea din Pantelimon nici balcon nu aveam, toată experiența izolării nu a fost foarte plăcută. La începutul verii, am zis că nu vreau ca un al doilea posibil lockdown să mă prindă din nou în aceeași garsonieră. Așa că m-am pus pe căutat și am găsit o căsuță pe lângă Azuga. Financiar, a fost o desfășurare de forțe: economii, ajutorul părinților și un credit. Dar nu regret nimic.”


Același sentiment l-a avut și Ioana Marian care, după 15 ani de locuit în București, și-a dat seama că a venit vremea schimbării. „Sunt o fire foarte activă și eram implicată în tot felul de lucruri care îmi ocupau aproape tot timpul. Lucram la o bancă și aveam și un magazin în parteneriat cu prietena mea, undeva în Piața Amzei. Practic, ziua mea începea la 7 dimineața și se încheia la 9-10 seara.” În momentul în care a devenit mamă, Ioana a vrut să îi ofere copilului ei ani frumoși și sănătoși, așa cum a avut ea. Știa că își dorește să îl crească la țară, alături de bunici, iar acest lucru era greu de îndeplinit într-un oraș sufocat. Așa că a revenit la părinți, undeva în zona Făgărașului, unde reconectarea a fost atât de rapidă, iar amintirile copilăriei atât de puternice, încât și-a dat seama imediat că pauza de la viața agitată și stresantă era cea mai bună alegere.


Dacă te apuci deja de făcut calcule iată ce ar trebuie să știi despre partea financiară a poveștii: costurile terenului variază între 40.000 și 120.000 de euro, în funcție de zonă, la care se mai adaugă un buget estimativ de 10.000 – 30.000 de euro pentru renovarea casei. Însă ultimii ani, și mai ales 2020, ne-au arătat că trendul este ascendent. „În 2020, principala zonă în care agenția noastră a avut clienți a fost cea rurală”, îmi povestește Mihai Sfârlefus, agent imobiliar. Vorbim, în primul rând, de familii cu copii mici, cu venituri medii și posibilitatea de a lucra de acasă. „Cei care au apelat la noi în perioada aceasta au avut un interes crescut pentru zona Transilvaniei: Viscri, Rupea, Rucăr, Bran. Prețurile aici sunt puțin mai mari decât zona metropolitană a Bucureștiului, de exemplu, dar pentru ei a contat foarte mult și istoricul locului, poziția montană și faptul că multe obiective turistice sunt doar la un drum cu mașina distanță.” 


Orășenii au început să se mute la țară încă din 1997, așa cum o arată statisticile, iar 10 ani mai târziu, în 2007, procentul era de 2% pe an. După 2010, creșterea a început să fie din ce în ce mai mare. Fotografa Ioana Cîrlig s-a mutat prima dată din București în 2012, într-un orășel minier, ca să lucreze la un proiect foto personal. Bucureștiul nu crede că i s-a potrivit vreodată, e doar locul unde s-a întâmplat să se nască, unde trăiesc mulți oameni pe care-i iubește, și ăsta e motivul pentru care o să fie mereu un soi de acasă. Din copilărie tânjea după timp în natură, pe care îl aveam doar în concedii cu părinții. Acum, după ce a trăit cu pădurea în fața casei, nu se mai vede trăind într-un oraș mare pe termen lung, nu ar mai putea. „În primul apartament în care m-am mutat era foarte frig și era plin de mobilă veche, dar nu-mi păsa, eram foarte fericită că evadasem în sfârșit. Am găsit și liniște, și inspirație, și un ritm bun de a fotografia. Eu sunt prea lentă pentru a documenta ceva pe îndelete într-un oraș mare, îmi ia o veșnicie să înțeleg orice poveste, așa că un loc mic, în care oamenii au mai multă răbdare, mi se potrivește mai bine”, îmi spune Ioana.


Liniște, liniște, dar sunt și momente în care forfota își face loc în amintirile oamenilor. Ioanei Marian,  îi lipsesc prietenii, clienții, concertele, cafenelele, restaurantele și toate locurile faine pe care le descoperea. Ralucăi îi lipsesc serile de teatru sau marțea în Control. Însă cu toții mai dau o fugă din când în când în oraș pentru un plus de energie. „În oraș merg mereu, acolo am familie, prieteni, joburi, și pre-pandemie expoziții, concerte, petreceri. Dar după vreo două săptămâni mă ia dorul de ducă. Când trec de limita de două-trei săptămâni în București orașul mă apasă, corpul meu se revoltă și devin tristă”, spune și fotografa Ioana Cîrlig.


Și totuși, de ce dăm asfaltul, restaurantele și serile cu prietenii pentru o liniște nemaiîntâlnită? Ducem o viață mult prea alergată și agitată, uităm să trăim, pierdem ore în trafic și ani din viață, totul culminând cu surmenaj, stres, boală, crede Ioana Marian. „Eu mereu mă întrebam cum putem sta în 60 metri pătrați și casele din satele românești rămân goale? Îmi plângea sufletul gândindu-mă la aceasta antiteză. Ne înghesuim în două camere, iar truda bunicilor rămâne în paragină. Este o realitate care doare, însă totuși aceasta pandemie cred ca a mai rearanjat multe lucruri în bine, iar astăzi tendința de migrare este tot mai mare.” 


Pe termen lung, va fi interesant de urmărit dacă migrarea orășenilor la sat va aduce după sine și o urbanizare a ruralului. Chiar dacă avem în noi dorința schimbării, zeci de ani petrecuți printre betoane, claxoane și magazine la orice pas pot influența adaptarea noilor locuitori ai satelor. Raluca Popa crede că acest fenomen va însemna o urbanizare în sensul îmbunătățirii infrastructurii acolo unde e cazul. Drumuri mai bune, canalizare, toalete în case, poate și apariția francizelor unor magazine care în momentul de față au ales doar orașul. „Omul e, în structura lui, un animal social, și cred că într-un anumit punct, involuntar, va aduce mai aproape de sat toate sau aproape toate lucrurile pentru care, momentan, e nevoit să facă naveta”. Pe de altă parte, Ioana Marian e de părere că migrarea la sat înseamnă întoarcerea la tradiții, pentru că odată ce ai ales să faci acest pas, trebuie să fii conștient că ai ajuns într-o comunitate care are o anumită istorie, tradiții, obiceiuri. „Trebuie să depui toate eforturile să te integrezi pentru că ești ca o piesă dintr-un puzzle, faci parte din povestea scrisă acum mii de ani și ești dator să o duci mai departe”. 


În anii ce urmează, se estimează că media anuală a celor care se vor muta de la oraș la sat va crește cu 20-25%. Principalul motiv va fi reprezentat de poluarea din urban, iar cel mai afectat oraș va fi Bucureștiul. Dacă principalele orașe ale țării vor deveni opțiuni viabilă în câmpul muncii, capitala ar putea cunoaște un declin și în ceea ce privește relocarea oamenilor din alte orașe aici. Ar putea fi redescoperite alte regiuni, alte sate, alte obiceiuri. Urbanul s-ar întâlni cu ruralul și s-ar ajuta unul pe celălalt să supraviețuiască. Într-un astfel de viitor, oamenii vor decide că nu sunt construiți să fie ținuți 24/24 în priza orașului și așa va începe greaua misiune a aerului de munte de a ne salva pe noi toți. Rămâne de văzut dacă acest tablou va deveni însă și realitate.